Îndreptarul pentru spovedanie era o cărţulie mică şi cu paginile roase pe la margini. Se vedea că fusese folosită mult. Conţinea, de fapt, o listă cu vreo 200 de păcate descrise pe scurt şi instrucţiuni utile pentru cel care se pregătea de spovedanie. Având în faţă această listă de păcate, ne putem face un amănunţit examen de conştiinţă. Astfel putem descoperi mai ales păcatele ascunse pe care le-am făcut şi nu ştiam că sunt păcate sau nu ne-am dat seama că păcătuim, scria pe prima pagină, după care urmau câteva sfaturi practice.

Cel mai simplu şi mai sigur este să luaţi ceva de scris şi o hârtie şi, pe măsură ce citiţi păcatele, notaţi pe hârtie pe cele pe care le-aţi făcut. Apoi, i se explica cititorului că păcatele nu trebuie prezentate preotului pe larg, ci cât mai scurt, fără să se insiste asupra împrejurărilor în care s-au petrecut.

-  Am deznădăjduit în ajutorul şi mila lui Dumnezeu, începu maica

Anastasia, cu păcatul numărul 1.

Îi explicase Irinei în ce consta pregătirea pentru spovedanie. Stăteau amândouă în pridvorul bisericii, pe o băncuţă de lemn, şi Anastasia se oferise să bifeze ea păcatele pe o foaie de hârtie, pentru ca Irina să se poată concentra cât mai bine asupra răspunsurilor.

-   Am deznădăjduit…repetă Irina.

     Nu se gândise niciodată că era mare păcat să deznădăjduieşti.

            Anastasia o privi ca să-şi dea seama dacă înţelegea despre ce era vorba. Părea să înţeleagă. Puse o liniuţă în dreptul păcatului numărul 1.

-     Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătoasă

şi tot în iad voi merge, continuă călugăriţa, cu păcatul al doilea.

Irina rămase pe gânduri: deci era păcat să crezi că vei merge în iad!

Ea chiar crezuse că fusese în iad. Sau, cel puțin, așa îi explicase prietena ei Chița, care se pregătea sa devină călugăriță. Chița zicea că nu poți să amesteci rugăciunea cu poftele cele neadormite ale trupului și că trebuie să-ți strunești și gândul fiindcă şi cu gândul poţi să faci păcate mari. La orfelinat, ele două și Bianca ascultau cântecele formației Enigma și își închipuiau că erau inspirate din viața unor călugări medievali care, în timp ce cântau la strană, frământau în suflet trupuri încinse de femei şi le loveau apoi cu bicele lor de flagelare, până le dădea sângele. Când osteneau, le cădea biciul din mână, simţeau pe spate rănile adânci cu care-şi pedepsiseră pofta şi se trezeau din reverie. Atunci treceau iar la rugăciune.

          Ori de câte ori ascultase Sadeness, Irina simţise că, undeva, în coşul pieptului, i se revărsase o vibraţie de plăcere, pornea în cercuri concentrice în tot trupul şi parcă o electrocuta din creştet până în tălpi cu o căldură dulce-amară. Ca atunci când o iubise pe Bianca. Dar acum înțelegea că era păcat să nu crezi în iertarea lui Dumnezeu. O privi pe Anastasia şi dădu din cap. Da, se îndoise de iertarea lui Dumnezeu. Călugăriţa trase o liniuţă în dreptul păcatului cu numărul 2.

         Irina se mai învioră. Deci Dumnezeu te iartă. Începea să-i placă trecerea asta în revistă a păcatelor. Parcă era un joc la care câştiga cine făcea mai multe liniuţe. Pe de altă parte, auzind ce păcate mai erau, îşi dădea seama că pe multe ea nu le făcuse şi asta era aşa, un fel de uşurare. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioşi. I-am batjocorit. Nu, nu făcuse niciodată păcatul cu numărul 13. Şi nici pe numărul 24: Am păgubit sufleteşte şi trupeşte pe aproapele meu. Nu făcuse nici păcatul cu numărul 35: Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale. Şi nici păcatul vrăjitoriei. Nu mutase hotarul ca să ia din terenul vecinului, nu ascunsese în casa ei lucruri străine, nu stricase averea nimănui, nu înşelase statul, nu luase pastile anticoncepţionale, nu folosise sterilet, nu făcuse avort, nu preacurvise cu rudă, fin, naş, văr, frate, fiu, fiică, nepot, nu trăise necununată, nu mâncase spurcăciuni, nu făcuse glume despre cele sfinte, nu se împărtăşise cînd fusese la ciclu, nu citise cărţi sectare, nu ucisese, cu voie sau fără voie, nu intrase în Sfântul altar, nu dăduse anafură pe jos, nu se căsătorise cu evreu, turc, catolic, sectant..., nu pârâse pe cineva cu scopul de a-i face rău, nu trăsese pe nimeni la judecată.

            La păcatele 82, 83 şi 84 trebui să recunoască: nu se rugase în fiecare dimineaţă şi seară şi la fiecare masă, mai mâncase de dulce miercurea şi vinerea şi nu ţinuse cele patru posturi de peste an în întregime. În Germania, era altfel, se ţinea doar post de carne, dar ouă, lapte şi brânză aveai voie. Pe urmă, mama Neli şi „moşu”, de la Cuptoare, tăiau cinci-şase porci pe an, viţei, păsări, şi întindeau mese mari de sărbători, dar nu se omorau prea tare să postească.

În plus, da, mai făcuse şi alte păcate: vorbise cu mai multe înţelesuri, minţise, mai înflorise lucrurile, se uitase la filme şi poze cu prostii, drăcuise, muncise în duminici şi sărbători, purtase pantaloni, se mâniase, nu iertase, se gândise la altceva în timpul rugăciunii, se lăcomise la mâncare, se mândrise, fusese încăpăţânată, lovise, bătuse, îi plăcuse să fie lăudată, pipăise alt trup pentru a simţi şi provoca plăceri de desfrâu. Da, poate aşa se chema când o apuca de obraji pe Chiţa, o mai pipăia ori o lovea sau când o chinuia pe Bianca. De fapt, n-o chinuia. Ținuse mult la fata aia, o mângâiase, îi ştiuse multe ascunzişuri şi o şi lovise cu patimă. Bianca se temea, gâfâia, mai plângea…Irina îşi amintea de degetele ei. Cu ea simţise prima dată zvâcnetul pe care bănuia că-l simţeau băieţii de la cămin când luau câte o fată mai mică şi o duceau într-o cameră lăturalnică, unde dădeau muzica la maximum. Auzise multe despre ce se petrecea acolo, pe fete le durea, unele vomitau, dar ea se pregătise: învăţase să se bată aşa de bine, încât niciun băiat nu mai îndrăznea să se apropie.

- Am făcut păcatul malahiei singură (adică atunci când o persoană îşi provoacă plăcere singură, masturbare). Acest păcat se numeşte curvia cu diavolul, citi Anastasia, cu paranteză cu tot, ca să fie sigură că Irina înțelege.

Ajunsese astfel la păcatul cu numărul 108. Nu se opri şi îl citi şi pe următorul, căci erau legate:

- Am făcut păcatul malahiei cu altă persoană, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, cu copii, încheie Anastasia şi ridică ochii spre Irina, aşteptând un semn, ca să ştie dacă bifează sau nu 108-109.

Irina îşi aminti de Manix. Într-o vacanţă, mai mulţi copii de la

Căminul numărul 2 plecaseră în tabără la Tălăşmani, tot în judeţul Vaslui. Era în vara lui 1995. Irina avea 14 ani. Printre educatori era şi un băiat de vreo 20 de ani. Se aranjase cu directorii să nu i se facă lichidarea la 18 ani şi-l mai foloseau pe post de supraveghetor şi la transporturile sosite din Germania. Manix era scund şi îndesat, cu pieptul lat, ager la minte, cu fălci sănătoase şi negricios la faţă. Semăna cu cântăreţul de manele, Adrian, copilul Minune. Ştia cam toate șiretlicurile conducerii: cum se distribuiau ajutoarele trimise de asociaţia familiei Schindler, cine ce lua, ce se depozita în magazie şi ce se ducea la consignaţii….ştia multe. Adesea, directorii îl foloseau la treburile mai delicate…„Eu sunt cheia şi lacătul la foarte multe lucruri”, avea să spună când îl băgaseră la închisoare. După prima condamnare, se întorsese la Bârlad şi participase la demascarea lui Pfaff, neamţul ăla cu fotografiile, care avea mulţi prieteni prin oraş….

        În tabăra de la Tălăşmani, Manix primise responsabilităţi de educator. Avea camera lui, separată de restul copiilor. În fiecare seară, chema la el câte o fată, o ameninţa că o bate, o omoară, dacă nu-i făcea lui unele lucruri… La cămin, băieţii mai mari ştiau că sexul oral şi masturbarea îi fereau de eventuale acuzaţii de viol. Erau greu de probat, la o adică. „Am căzut de acord cu o fată să facem nişte chestii…Mai mult de curiozitate, şi s-a ajuns la ce s-a ajuns…”, povestea Manix, peste ani. În închisoare, la Penitenciarul Vaslui de pe strada Avicola nr 2, îşi omora timpul studiind termenii juridici folosiţi în dosarul lui.

        Fusese acuzat că ar fi supus la perversiuni sexuale opt fete de la Casa de copii, printre care s-ar fi aflat şi Irina, dar el susţinea că totul fusese o înscenare, ca să fie redus la tăcere. Se lăuda că protestase adesea împotriva înfometării şi a bătăilor la care erau supuşi copiii şi că îl acuzase de homosexualitate pe unul dintre psihologii Casei de copii, un fost coleg de cămin. Pe vremea aceea, homosexualitatea era condamnată penal. Articolul 200. Manix ştia, într-adevăr, multe, dar nu era clar de care parte a baricadei se afla.

        „Primele declaraţii despre povestea cu fetele mi le-au luat chiar acolo, la Tălăşmani”, îşi amintea, dând capul pe spate şi privind spre tavan în căutarea datei exacte a întâmplării. „Psihologul stătea cu un furtun de cauciuc în mână şi dicta ce să scriu. Între timp, mi s-a înscenat şi că am făcut cu o persoană de acelaşi sex. De fapt, eram urmărit de nişte băieţi care se ocupau cu aşa ceva.”  De aia, la cămin, începuseră să-i zică „poponaru”.        

        Fetelor li se pusese în vedere să nu facă prea mare caz de întâmplarea din tabără, dar ele şuşoteau pe la colţuri, chicoteau şi dădeau tot felul de detalii, care mai de care. Iar educatorii ziceau că aşa meritau, bine le făcuse Manix!

      „Domnule judecător, să nu loviţi aşa de tare cu biciul legii şi să ţineţi cont de mediul în care a crescut acuzatul”, spusese, la proces, directorul de atunci al Casei de copii, domnul Dumitriu, încercând să-l apere pe băiatul care ştia multe. Dar, în fond, nu pentru ce ştia îl condamnau, aşa că direcţia se împăcase repede cu situaţia.

        În 1995, Manix a fost condamnat de două ori în baza articolului 200, privitor la relaţiile homosexuale, la 2 şi 3 ani de închisoare. În 2001, a mai făcut 9 luni pentru furt, iar în 2003, a fost condamnat la 7 ani de închisoare, pentru corupere sexuală şi lipsire de libertate. De data asta, era vorba de o fetiţă de 12 ani. A murit de infarct, în 2006.

        Irina fusese şi ea întrebată despre întâmplarea de la Tălăşmani. O întrebaseră ca acum, maica Anastasia, dacă făcuse cu Manix treburile alea. Spusese că da. Pe urmă, se mai întâmplase…Deci da, liniuţă la 108-109. Liniuţă la „curvie cu diavolul”.

         Păcatele de ruşine continuau: sodomie, gomorie, preacurvie cu animale… Se înserase şi maica Anastasia abia le mai desluşea, dar trebuia să termine până se întuneca de tot. Vedea că Irina obosise şi se uita în gol.

         - Hai că nu mai e mult, îi zise, trăgând o liniuţă în dreptul păcatului cu  numărul 149: Am venit târziu la biserică. Am plecat înainte de sfârşitul slujbei fără motive întemeiate. Mai aveau încă 44 de păcate şi

gata.       

         A doua zi, cu lista de păcate pregătită, Irina se simţea mai sigură pe ea. Părintele Daniel o aştepta la spovedit. Fata era deja în prag. Slăbise mult la spital şi hainele negre o făceau parcă şi mai slabă şi mai palidă. Îngenunche, el îi puse pe cap epitrahilul, făcu semnul crucii deasupra şi începu s-o spovedească.

         Pentru păcatul de malahie se dădeau drept canon o sută de mătănii pe zi şi 80 de zile cu apă şi pâine. Irina abia se mai pusese pe picioare. Şi nici nu era clar cât de vinovată era de întâmplările prin care o dusese viaţa. Dar nici el nu putea să treacă cu vederea asemenea păcate. L-ar fi bătut Dumnezeu!

            -  Irina, îţi dau canon, pe lângă rugăciuni, post cu apă şi pâine şi o mie de mătănii până când te împărtăşeşti. Poţi să le faci?

            -  Le fac, „tati”, răspunse Irina.

            - Bine, închină-te să-ţi dau dezlegarea de păcate.

Apoi o trimise cu Anastasia în agheasmatar, un foişor de vară acoperit cu sticlă. Pe peretele dinspre răsărit era atîrnată o icoană înnegrită cu Maica Domnului şi, sub ea, un afiş cu draci care ardeau în focul iadului. Pe afiş scria: chinuri groaznice şi fără sfârşit în Iad vor avea femeile care fac avorturi.

        - Uite aici, icoana Maicii Domnului, îi spuse Anastasia. Pix, hârtie, te închini la Maica Domnului, faci o sută de mătănii, tragi o liniuţă… Uite şi un metanier.

        Irina rămase acolo până seara, târziu, cu Anastasia. Îşi făcea cruce rar, se uita în sus, la icoana Maicii Domnului, apoi se apleca şi atingea podeaua cu creştetul, iar se ridica, iar îşi făcea cruce şi se uita la Maica Domnului, iar se apleca şi atingea podeaua… Număra boabele metanierului cu degetele, la fiecare ridicare: una, două, trei….zece….douăzeci şi opt…..când ajungea la o sută se oprea şi trăgea o liniuţă pe hârtie.

        - Cum e, Irina, mai poţi? Când oboseşti, să te opreşti, îi zise maica Neonila care ştia de canon şi venise să vadă cum se descurcă Irina.

        - Da. Lasă, că-l supăr pe-ăla rău! îi răspunse Irina între două mătănii, privind la afişul cu dracii arzând. Ea nu făcuse avort, dar curvise cu diavolul. Nu se culcă până nu făcu cele o mie de metanii.

        De Paşti, s-a împărtăşit.